Keto-dieta

Interventia medicala nutritionala in stadiile timpurii ale bolii cronice de rinichi (inainte de aparitia insuficientei renale) are ca obiective intarzierea progresiei bolii si reducerea riscului de aparitie a evenimentelor cardiovasculare, cum sunt infarctul miocardic sau accidentul vascular cerebral. Pentru a indeplini aceste obiective, dieta trebuie sa fie suficienta caloric (adecvata cu necesitatile) si cu reducerea proteinelor, sarii, potasiului si fosforului.

Aportul cantitativ si calitativ de proteine trebuie redus inca de la stabilirea diagnosticului de boala cronica renala, prima etapa in acest sens fiind eliminarea din alimentatie a excesului. Rolul reducerii proteinelor alimentare este dovedit stiintific si explicat din punctul de vedere al mecanismului prin care induce renoprotectie: reducerea presiunii hidrostatice la nivelul structurilor functionale renale (glomerulii renali).

In Romania, majoritatea oamenilor consuma mai multe proteine decat le sunt cu adevarat necesare: de aceea, controlul/autocontrolul ingestiei este eficient in primele etape de evolutie a bolii cronice de rinichi.

Orientativ, controlul aportului se va face astfel:

• pentru pacientii cu greutate normala (nici grasi, nici slabi), cantitatea de proteine zilnica necesara, exprimata in grame, va fi aproximativ egala cu greutatea lor in kilograme;
• pentru pacientii adult a caror greutate este in mod evident prea mare (obezitate) sau prea mica (denutritie), cantitatea de proteine, in grame, necesara este aproximativ egala cu inaltimea exprimata in centimetri din care se scade valoarea de 100.

Pe masura ce boala renala evolueaza aportul de proteine va fi redus progresiv, conform indicatiei medicului nutritionist. Astfel se va ajunge la o cantitate care sa reprezinte aproximativ trei sferturi din valoarea calculata mai sus, cantitate care se va mentine apoi pe termen lung (in absente altei indicatii dietetice).

Keto-dieta reprezinta o indicatie moderna in boala cronica de rinichi. Ketodieta este dieta hipoproteica, care este deosebit de eficienta in prevenirea insuficientei renale si a unor complicatii redutabile, cum sunt acidoza metabolica, calcificarea peretilor arterelor (mediocalcoza) si boala osoasa renala (demineralizarea oaselor, care este urmata adesea de fracturi dupa traumatisme minore).

Acest tip de dieta se introduce numai la indicatia medicului nutritionist, deoarece aportul alimentar trebuie suplimentat cu un tip special de substante proteice (aminoacizi esentiali), din care s-a eliminat azotul si din acest motiv se numesc keto-acizi, iar dieta respectiva se numeste in consecinta Keto-dieta.

Aportul de proteine alimentare permis in cadrul keto-dietei este foarte redus, de numai 20 – 25 g/zi, la care se adauga suplimentul de keto-acizi.

Cel mai important mecanism de protectie renala (renoprotectie) care este initiat prin aceasta ratie minima de proteine este reducerea presiunii sangelui in structurile microscopice ale rinichiului (numite glomeruli si tubi renali), astfel aceste structuri foarte delicate sunt protejate, prelungind in acest fel viata rinichilor. In acelasi timp, este asigurat un aport minim de aminoacizi esentiali (numiti astfel pentru ca nu pot fi sintetizati in organismul uman) prevenind astfel denutritia proteica (wasting), care este o complicatie foarte periculoasa a bolii cronice renale. In aceasta directie keto-acizii au si avantajul ca absorb excesul de azot (care se acumuleaza in organism deoarece nu mai poate fi eliminat complet de catre rinichii bolnavi) si se transforma din nou in aminoacizi, care sunt utilizati apoi pentru sinteza proteinelor necesare organismului.

Pe langa aceste avantaje majore, ketodieta mai are si alte efecte benefice pentru pacientii cu boala cronica de rinichi:

• scaderea aportului de acizi (a incarcarii acide) a organismului, deoarece acizii sunt continuti aproape exclusiv in proteinele alimentare; aciditatea adusa prin alimente se elimina/neutralizeaza in special de catre rinichi, deci un aport redus de aciditate reduce munca rinichilor;
• scaderea aportului de fosfor, care este deosebit de toxic in contextul bolii cronice renale si este continut mai ales in proteine si aditivii alimentari;
• scaderea aportului de sodiu (alimente de origine animala conservate, cum sunt mezelurile) etc.

Cel mai cunoscut si mai utilizat preparat de keto-acizi este in prezent medicamentul KetosterilR, care se administreaza sub forma de comprimate, in timpul meselor, ca supliment alimentar. Dozele necesare de Ketosteril sunt de 1 comprimat pentru fiecare 5 kg de greutate (intre 15 si 25 de comprimate zilnic, in functie de greutate).

Desi eficienta sa a fost dovedita prin studii clinice (dovezi de nivel B), keto-dieta este mult subutilizata in practica, deoarece este dificil atat de preparat, cat si de urmat pe termen lung. Pentru a depasi aceste dificultati este necesara cunoasterea catorva trucuri de gastrotehnie (preparare a alimentelor).

Trebuie subliniat ca aplicarea keto-dietei este deosebit de valoaroasa pentru reducerea progresiei bolii renale (poate amana cu mai multi ani initierea dializei), insa pentru a atinge aceasta eficacitate Ketosterilul trebuie asociat cu reducerea severa si pe termen lung a aportului de proteine.

Pentru intelegerea dietei hipoproteice este important de stiut ca nu toate proteinele alimentare sunt la fel: in functie de sursa si de compozitia lor, proteinele pot avea o valoare biologica diferita. Valoarea biologica a proteinelor este masura in care acestea asigura producerea de proteine proprii organismului (stimuleaza sinteza hepatica). Din acest punct de vedere, cele mai bune proteine alimentare sunt cele din ou (proteina etalon, cu valoare biologica conventionala de 1), dupa care urmeaza cele din carnea slaba de pui, peste si vita. Dietele hipoproteice, inclusiv ketodieta trebuie maximizate din perspectiva valorii biologice a proteinelor alimentare, adica trebuie sa contina in cea mai mare masura proteine animale.

Reducerea aportului de sare este de obicei moderata, cantitatea de sare de bucatarie recomandata este de aproximativ jumatate de lingurita zilnic. Severitatea/nivelul restrictiei pentru sare este data in principal de gradul de control al tensiunii arteriale: daca aceasta este in tinta de 130 – 140/80 – 85 mmHg, este permisa adaugarea de cantitati mici de sare de bucatarie in mancare.

Controlul aportului de potasiu devine tot mai importanta (si mai dificil de realizat) pe masura ce boala renala avanseaza, deoarece excretia renala este singura cale de eliminare a potasiului din organism, iar cresterea acestuia in sange peste un anumit prag (7 mmol/l) este toxica pentru inima si poate produce chiar complicatii mortale.

Restrictia de potasiu va fi progresiva, de la un aport normal de aproximativ 4 g/zi (120 mmol/zi) in stadiile 1 si 2 ale bolii renale cronice la mai putin de 2 g/zi in stadiul 4 al bolii.

Alimentele cele mai bogate in potasiu sunt legumele si fructele (proaspete, uscate sau sub forma de sucuri), motiv pentru care acestea vor fi reduse progresiv in dieta pacientilor cu boala cronica renala. O mentiune speciala in ce priveste continutul foarte mare de potasiu trebuie facuta pentru caise, prune si tomate.

Continutul in potasiu al alimentelor scade prin fierbere, deci se recomanda consumul legumelor si fructelor sub forma de compoturi, souffle-uri, sote-uri etc dupa fierberea alimentelor aproximativ 10 minute. Apa de fierbere va fi aruncata, pentru a elimina o proportie importanta din potasiu continut (in special in stadiile avansate ale bolii cronic renale).

Reducerea aportului de fosfor este unul dintre obiectivele esentiale in dieta pacientilor cu boala cronica renala, deoarece acesta este principalul mijloc pentru prevenirea unor complicatii severe legate de metabolismul mineral/osos. Cea mai cunoscuta dintre acestea este hiperparatiroidismul (cresterea necontrolata a secretiei unor glande numite paratiroide) cu consecinta sa, boala osoasa renala (osteita fibro-chistica) care se manifesta prin dureri si risc de fracturi osoase la traumatisme minore. O alta complicatie redutabila in care hiperfosfatemia are un rol major este boala cardiovasculara, deoarece cresterea fosforului in sange duce la depuneri de cristale de fosfati in peretii vaselor sanguine, cu rigidizarea acestora si cresterea tensiunii arteriale.

Dieta cu continut redus de fosfor este relativ dificil de prescris, deoarece consumul mediu populational (aproximativ 1500 – 1600 mg/zi) este mult mai mare decat cel recomandat pacientilor cu boala cronica renala (700 mg/zi).

Pentru prescrierea unei diete cu continut redus de fosfor trebuie retinute doua aspecte de baza:

• fosfatul alimentar este atasat proteinelor, in special celor animale si cu valoare biologica mare, deci dieta hipoproteica (si mai ales keto-dieta, care este sever hipoproteica si bogata in calciu) poate indeplini cerintele de reducere a fosforului;
• o proportie importanta din fosforul din dieta este adus prin aditivii alimentari, in special cei utilizati pentru procesarea carnii, prepararea bauturilor carbogazoase si majoritatii suplimentelor alimentare. Din acest motiv, in dieta cu continut controlat de fosfor se vor evita alimentele conservate si cele procesate (in special carnea si produsele din carne).

 

Sursa: Nutritia pacientilor cu boala cronica de rinichi – Dr. Cristian Serafinceanu, Dr. Anne Marie Craciun